R.I.P.

Astazi am dus la implinire cea mai grea decizie pe care am luat-o pana acum.

Mi-am omorat catelul… pe Carina.

Era un coker spaniel in varsta de 7 ani jumate, si am primit-o cand avea doar 5 saptamani. Ea trebuia sa o inlocuiasca pe pisica mea pe care tocmai o pierdusem si care o consideram moarta. La inceput nu am vrut-o pe Carina..am spus ca e ca si cum ai insela. Tocmai mi-a murit pisica si eu imi iau in loc un caine!!! Mi s-a parut de neinchipuit. Pe de alta parte mie imi era frica de caini. Am spus clar ca NU o vreau. Si totusi, matusa mea mi-a adus-o. Era o zi de februarie cand a venit la mine cu un ghemotoc maro-roscat pus intr-o caciula mare. Avea un cap si o burta mare… in comparatie cu restul corpului.

A fost greu pana a crescut ceva mai mare si am reusit sa o invat sa mearga afara si sa nu mai imi faca “surprize” prin casa. Apoi am reusit sa o dresez… pe cat posibil. Nu am vazut cocker care sa mearga la pas. Nici pe Carina nu am reusit sa o invat asta.

A avut si pui . PATRU

Pentru Carina m-am certat cu multi. Nu suportam sa se vorbeasca rau de ea. Unii radeau pe aceasta tema deoarece au observat ca daca zic ceva rau de mine eu de cele mai multe ori sunt de acord cu ei (nefiind prea increzuta). In schimb de indata ce strigau la Carina sau spuneau ceva de rau in legatura cu ea, ma schimbam radical si eram in stare sa sar la bataie, sau sa nu mai vorbesc niciodata din nou cu acea persoana.

Pentru ea am invatat sa nu mai imi fie frica de caini. Ea era un caine de statura mijlocie..dar nu era constienta de acest aspect. Fapt pentru care se lua la bataie cu caini mult mai mari si mai agresivi decat ea. Asa am ajuns sa o salvez din bataile cu pitbulli, rottweileri, sau sa o scot dintre cainii de la oi. O data am ajuns si la spital si m-am ales cu 2 copci.. de care am fost foarte mandra. Cand Carina a fost atacata de un rottweiler am luat-o in brate si o tineam cat puteam de sus pentru ca celalalt caine sa nu ajunga la ea. Cainele saraea la mine.. Carina incerca sa ajunga la el.. eu m-am miscat prea brusc iar un canin de-al Carinei mi-a trecut prin buza de sus. Nu am simtit nimic. Mi-am dat seama doar cand mi-am vazut tricoul alb plin cu sange. Am strigat atata de urat la rottweiller incat am reusit sa ma indepartez cu carina in brate.

In urma cu 2 ani s-a imbolnavit. Eu eram in clasa a 12-a… stresata cu Bacul si obsedata de invatat. Era primavara si simteam ca nu mai am destul timp. Doua luni am mers zilnic cu Carina la USAMV la doctorul Muresan si a urmat nenumarate tratamente si i s-au facut toate analizele posibile. Febra, slabea, refuza complet sa mananc, o hraneam cu forta, nu mai avea putere sa umble. Am fortat totul. Apoi am internat-o la Urgente la USAMV. A stat acolo 5 saptamani intr-o cusca. Acolo putea sa fie supravegheta de medici si i se puteau face mai multe analize la timpul potrivit. Mergeam zilnic la ea (inainte sau dupa ce ieseam de la liceu), o scoteam afara in curte si o fortam sa manance. Metoda pus mancare in bot si tinut strans pana inghite, sau tinut botul deschis si bagat mancare cu siringa pe gat. Din cainele care infuleca orice…a ajuns asa. Dupa ce manca, stateam cu ea pe iarba, imi luam cartile si citeam. Dupa 2-3 ore, o duceam din nou in cusca. Cat timp nu eram eu cu ea sa o fortez sa manance, i se dadeau perfuzii. Mai exact cate 2 pe zi! In perioada aceasta am cheltuit cel mai mult cu ea. A fost si operata: cheag de sange in splina-> extirpare splina. Am ajuns sa cunosc toti medicii de acolo, studentii de garda. Eram de-a casei. Dupa 5 saptamani in care nu i-a scazut febra, am decis ca vreau sa o iau acasa din nou. A venit Carina acasa, dar cu ea au venit si un lung sir de medicamente. Ii dadeam cam 5-6 tipuri de medicamente, la intervale diferite, cu moduri de administrare diferite. Am invatat sa fac si asta. In timpul noptii statea pe perna ei langa patul meu. Dormeam doar pe jumatate… imi era frica sa nu moara. Ma trezeam din cand in cand sa aud daca mai respira. Daca nu auzeam ca respira, imi tineam respiratia ca sa o aud mai bine pe a ei. Alteori puneam mana pe ea sa simt daca respira. Uneori adormeam la loc asa. Imi era foarte frica ca va muri in somn. Asa au trecut mai multe luni. Eram tot timpul obosita. Chiar si la Bac am mers fara sa dorm bine.

Medicul nu si-a dat seama de ce suferea. A intrebat si alti medici.. a citit mult.. a cautat peste tot. Mi-a spus ca nu i s-a mai intamplat niciodata sa nu poata puna o diagnostic clar. I-am spus ca poate ar fi mai bine sa o omoram.. ne-a rigat sa nu faceam asta. Am vazut ca tinea la Carina si sunt sigura ca a facut tot ce era posibil sa o salveze.

Timp de 2 ani am tinut-o cu anestezice. Cand ne-a prescris anestezicele ne-a spus ca dupa 6 luni ii vor ataca ficatul.. apoi vederea. Cand am mers la control, totul parea bine. A rezistat timp de 2 ani. In ultimele luni lucrurile au evoluat repede. Refuzam sa vad.. dar asa era. Cand parintii imi spuneau ca doar o chinuim si ca trebuie sa o eutanasiem, imi acopeream urechile, ma certam cu ei, plangeam.

Acum, dupa 2 zile si nopti de plans isteric si neincetat, am decis sa o eutanasiez. Eram ultima persoana care trebuia convinsa. Am avut ultimul cuvant si asta ma face sa ma simt vinovata. Am decis o moarte…si nu aveam dreptul. Se zice ca un caine seamana cu stapanul lui.. iar Carina semana cu mine. Cu ea am omorat si ceva din mine.. ce tipic si idiot suna. Expirata! Daca as fi citit o astfel de fraza scrisa de altcineva as fi strambat din nas. As simti-o lipsita de continut si pusa acolo de umplutura. Si totusi, mi se pare ca in acest caz mi se potriveste cel mai bine.

Zi de luni. Diseara merg cu unchiul si cu sora mea sa o eutanasiem pe Carina. Suntem hotarati. Cand au venit acasa sa o ia pe Carina si pe mine, Cami, sora mea o vede si pufneste in plans. In schimb eu radeam, glumeam, luam initiativa. Unchiul meu era sigur ca am baut ceva si ca sunt asa mai ametita si de aceea iau lucrurile asa de lejer. Mai tarziu a aflat ca in cursul zilei am luat doua calmante usoare. Ajungeam acolo. Medicul o consulta. O asculta la plamani. Pe o parte se aude ca si cum ar avea ceva format in interul plamanului, iar pe cealalta parte nu aude nimic.. nici macar inima. Vede ca e oarba.. vede ca e slaba.. muschi atrofiati.. articulatiile nu mai fac fata.. nu se mai poate tine bine pe picioare… anemica. Ne spune ca are nevoie de o radiografie la plamani. Ii atragem atentia ca de revenit nu isi mai revine complet.. daca pana acum nu a facut-o. Da… isi da seama de asta.

Muresan: Si la ce v-ati gandit…

lunga tacere.. nimeni nu vroia sa zica

Cami: sa o …adormim.

Muresan: Nu ii mai acordati o noapte sa va ganditi mai bine?

Nu.. am venit hotarati. Nu are rost sa ne mai gandim. Doctorul ne spune ca ii pare foarte rau ca trebuie sa faca el asta, ca e constient ca acesta e “the right thing to do” si ca stie ca ne-am chinuit cu ea sa o tinem in viata mai multe decat oricine altcineva pe care a vazut el. In cele din uram ii face un anestezic. Stam langa ea pana adoarme.. apoi medicul ne roaga sa asteptam afara pana ii face o injectie intravenoasa. Ne cheama apoi… Carina e moarta. O mangai, un ultim pupic pe botic si o las. Mergem sa platim si sa vorbim cu medicul. Decidem ca e mai bine sa o incinereze decat sa ii iau cadavrul si sa il ingrop undeva. Medicul ne intreaba daca suntem de acord sa fie disecata inainte de incinerare. El vrea o necropsie pentru a-si da seama de ce suferea Carina si daca pana la urma era ceva ce se putea face si nu a facut. Ne-a marturisit ca l-a macinat foarte mult cazul si ca e prima data cand i s-a intamplat asa ceva. Am fost de acord… vineri voi afla.

Acum mi-e greu sa vad locul ei gol. Perna ei nu mai e.. vasutele de mancare au disparut. Perie, lesa. Doritori? Mi-e groaza sa raman singura. Eram obisnuita sa fie mereu Carina cu mine acasa. Era my bad dog

Toata viata am avut animale/pasari in casa: papagali, arici, pui de gaina, porumbei si vrabiutze salvate de pe afara, pisica, caine, accidental si pentru o scurta perioada am avut chiar si un liliac.

Acum nu mai vreau niciun animal!

Desi se spune ca prima data cand omori e mai greu… urmatoarele victime sunt doar inca una la lungul sir

Cred ca perioada in care am inceput sa nu mai cred in niciun Dumnezeu a fost cea in care profesoara de religie ne spunea ca animalele nu au suflet. Sau poate aceasta a coincis cu perioada in care am inceput sa gandesc. In orice caz… cum naiba sa mai cred in ceva?!?

Oare acum unde ii este corpul in asteptarea autopsiei?

O vad peste tot …doar la ea ma pot gandi.

M-am saturat… de toti si de toate… I HATE

Tocmai a venit Cami la mine in camera sa imi ceara un calmant… isi aducea aminte cum isi punea Carina boticul la ea pe pat dimineata si cum era primul lucru pe care il vedea dimineata.

Carina… R.I.P. ( Rest in Peace and Rock in Peace)

Cucu Bau

The Unofficial Facebooker’s Social Survival Guide

Toata Romania este pe hi5. Pe Facebook… mai putini. De ce mai putini de Facebook? Se pare ca necesita o lectura prealabila, ceea ce pe la noi nu se prea practica.

Oare poti gasi in acesta carte si ceva despre ce poze sa iti pui la profil pentru a nu ajunge pe http://pitzipoanca.wordpress.com :-/

Se pare ca chiar despre orice se pot scrie carti

Synopsis
‘Ever woken from a night of revelry to find your drunken antics the subject of a tagfest? Ever accidentally wall-posted yourself into a relationship row or been hunted by a school-days stalker? If your real social life is dying a death at the hands of your virtual one, fear not, Facebookers – help is just a little book away.This cheeky unofficial guide will show you how to navigate the perilous pitfalls of life online while having as much fun as possible.Get to grips with tags, pokes, requests and posts, and work them to your advantage. Tips and hints include how to: tag your way out of a bad relationship; poke and post without stalking; and, keep your friends close and your enemies closer.Whether you’re a Facebook virgin or an application addict, you won’t want to log in without this book.

Injuraturi la prima mana

Ce se poate intampla daca nu editezi materialul dupa ce l-ai inregistrat:

Stirile de la Prima

… si inca pe o stire din Invatamant

Mi-e dor

Povesti care ne-au incantat copilaria… mi-e dor. Acum le gasim si pe net… oare copiii de azi le mai asculta? Copiii internetului banuiesc ca nu, doar noi cei mai mari.

Le-as asculta la placa doar ca s-a stricat acul In unele povesti se poate auzi unde a fost zgariata placa :->

Astea sunt pentru nostalgici. Enjoy! Eu am ascultat in seara aceasta:D

Inchei ca in emisiunea pentru copii de la Radio Romania Actualitati (cine asculta povesti si acolo.. stie)

Noapte Buna Copii!

Tom Degetel

Sarea in bucate

Nastratin Hogea

Amnarul

avertisment

“Pentru sanatatea dumneavoastra, evitati consumul excesiv de zahar, sare si grasimi!”

ca mai trebuie si dinastea.

limitati-va la grane  )

Zicooooo!

Urasc sa fac cumparaturi la supermarket. E mai rau decat la piata, si cand scriu piata ma refer la pietele de acum ceva ani (adica nu cea modernizata din Mihai Viteazul).

Aglomeratia e intotdeauna mare…carucioare parasite in mijlocul coridoarelor… carucioare prea mari… carucioare cu care oamenii te lovesc ca sa isi faca loc… inregistrari audio idioate transmise in tot supermarketul.

Ajungi la casa…cu greu. Acolo astepti incredibil de mult, iar oamenii devin irascibili. Nu o data mi s-a intamplat ca persoana din spte sa ma impinga/loveasca insistent cu caruciorul… de parca in felul acesta s-ar fi miscat mai repede persoana de la casa de marcat /:)

Astazi am fost la Auchan. Acolo e parca mai bine deoarece sunt mai multe case de marcat si nu trebuie sa astepti foarte mult. De data aceasta, in fata mea erau doua batrane, care nu au fost in stare sa puna in plase in timp ce li se marcau produsele. Au trebuit sa astepte pana la sfarsit cand au platit. Apoi au plecat si si-au lasat portofelul acolo.Cand l-am observat, l-am luat si am fugit dupa ele. Noroc ca se miscau incet. Am spus: ” Ma scuzati, v-ati uitat portofelul”. L-am intins uneia dintre ele care era mai aproape de mine, ea mi l-a … smuls din mana, nu a zis nici macar un “mersi” si a inceput sa o strige pe cealalta baba (ca dupa faza ata nu mai imi vine sa ii zic batrana, batranica, babuta sau bunicutza) : “Zico, Zicoooo! “

mda, ce-mi plac oamenii recunoscatori.

La Europa Fm este un promo la “Dilema zilei” unde zice: Daca ai gasi un portofel cu 3000 de euro, l-ai returna proprietarului?

Nu cred ca erau totusi acolo 3000 de euro, dar eu l-am returat.

Si nu ma mandresc deloc cu asta cand vad ca proprietarul de drept nu a zis un mersi!

Poate ca era mai bine sa il dau cersetorului de la coltul strazii. S-ar putea ca el sa fie mai bine educat!

Sa nu mai aud batrani care se plang de pensia mica. SSST !

Ups.. i guess I hate everything, but me. Even myself

No photoshop, I swear!!!

No photoshop, I swear…. doar Luiza care studiaza portretul la cursul de Genuri Jurnalistice. Cu totii studiam interviul si documentarul… Lizuk studia portretul.. si nici macar nu era vorba de portretul jurnalistic.

La 21 de ani, Lu’ statea cuminte la ea in banca si colora ca un copil. Da… hai ca dam in melancolii. Asa arata pozele modificate “the old way” adica fara photoshop… mai simplu

M-am saturat de toate pozele sub care scrie : no photoshop, i swear…eu acum chiar zic pe bune ca no photoshop..sper ca ma credeti :-”

Pe cine… ?

“Pe cine iubesti cel mai mult, pe mama sau pe tata?”

De cate ori nu v-au intrebat asta adultii?

SAU

“A cui esti tu? A lui mama sau a lui tata? “

De  ce intreaba? sa vada un copil incurcat …si sa spere ca o sa il alegi pe el.

Si se zice ca copiii pun intrebari dificile. Macar intrebarile lor incep cu DE CE? De ce e cerul albastru? intrebare tipica de copil, e asa de greu pentru un adult sa raspunda ca lumina se loveste  de particulele de gaze din atmosfera si ca acestea imprastie mai mult culoarea albastra decat alte culori? In schimb pentru un copil este dificil sa aleaga.. nu are nici macar niste criterii clare si poate nici notiunile de bine si de rau prea bine formate.

Don’t blame it on the kids!

Lizuk e mare…

A crescut Luiza mare! La multi ani Luizaaaaaaa :-*

E 8 ianuarie si Luiza (Lizuk, Lizuka, Lu’) a implinit 21 de ani. Prietena Luiza e mai mare ca multi dintre noi, dar ramane tot Lizuk.

Sa cresti mare…dar sa nu te schimbi.

Fluturi, culori , flori si altele

te pup

la multi ani !